România-Turcia. Relații diplomatice vol. 2 1938-1944, Coord. Dumitru Preda, Autori: Ionuț Cojocaru, Alexandru Ghisa, Editura Cavallioti, 2023, 419 p
România şi Turcia, ale căror relaţii fuseseră consolidate prin semnarea Tratatului de amiciţie, neagresiune, arbitraj şi conciliaţiune din 17 octombrie 1933 şi a Pactului Înţelegerii Balcanice la 9 februarie 1934 (împreună cu Grecia şi Iugoslavia) – iar încheierea Convenţiei de la Montreux (1936) le sporise încrederea reciprocă , aveau să traverseze anii de război într-o bună şi permanentă comunicare şi colaborare, rareori tulburată. Şi aceasta chiar dacă poziţia şi statutul lor faţă de taberele beligerante s-au modificat din vara lui 1941.
Dacă România, într-o primă fază (septembrie 1939-iunie 1941), a adoptat o linie politico-diplomatică suplă, de neutralitate, situația sa geo-strategică avea să devină tot mai dificilă: aflată între două Puteri totalitare, Germania nazistă și Uniunea Sovietică, ea fost obligată la severe cesiuni teritoriale, fără putința de a reacționa militar, riscând desființarea ca stat, ca subiect de drept internațional, după pilda recentă a Poloniei din septembrie 1939. În urma unui ultimatum al Moscovei, echivalentul unei declarații de război, la sfârșitul lunii iunie 1940 trupele sovietice au ocupat provinciile Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Iar prin „Arbitrajul” (Dictatul) germano-italian de la Viena, din 30 august 1940, România era obligată să cedeze Ungariei Transilvania de Nord-Vest, urmată de retrocedarea Cadrilaterului (partea de sud a Dobrogei) către Bulgaria, în septembrie 1940. În aceste condiții tragice complexe, România nu a mai putut evita participarea la război, între 22 iunie 1941-23 august 1944, alături de cel de-Al Treilea Reich împotriva URSS, în scopul recuperării teritoriilor ocupate, iar apoi, după lovitura de stat din 23 august 1944 până în 9 mai 1945, alături de Naţiunile Unite, practic sub comandamentul forţelor armate sovietice, împotriva Germaniei hitleriste .
Diplomaţia română pe vreme de război a avut la Ankara reprezentanţi de elită: de la Vasile Stoica şi Alexandru Telemaque la Alexandru Cretzianu, la care trebuie adăugați Radu Crutzescu (deşi cu o misiune de scurtă durată), Emanuel C. Krupenski, Douglas Căpităneanu, Dimitrie G. Popescu, consulul general Radu Negulescu şi ataşatul militar Colonelul Traian Teodorescu. Capacitatea profesională, talentul lor negociator şi devotamentul faţă de Ţară reies cu evidenţă din contactele şi relaţiile cu liderii şi diplomaţi turci şi străini, calitatea mesajelor/sugestii şi propuneri şi a analizelor asupra politicii interne şi externe a Turciei constituind baza înţelegerii corespunzătoare a raporturilor bilaterale şi internaţionale din epocă.
_1.jpg)
